O clipă ar fi fost poate suficientă
să răpună această depărtare,
lovind cu pumnul în perete
sau făcând poate un pas în plus
la momentul potrivit
fără să ne mai gândim atât la consecințe.

Am fi putut schimba destine, iubitule!

Eu și singurătatea mea ne înțelegem acum
în lumina zilei și uneori chiar și în liniștea nopții
când a doua cană de ness și gândul nerostit
mă lasă să-mi trăiesc nopțile privind în gol
și visând la cine știe ce.

Hai să nu mai lăsam acest spațiu dintre noi
să ne dicteze pagini de jurnal.
Acel ‘cum ar fi fost dacă’ îmi dispare încet din memorie.

Era lună plină în noaptea aceea. De atât era sigură. În rest, își amintea de privirea lui fierbinte. Îi străluceau ochii în lumina focului de tabără și verdele pupilei căpătase ceva magic.

– Aș putea să ramân aici pentru totdeauna, între aceste ruine, i-a spus el.

– E prea frig pentru mine.

– Te obișnuiești, oamenii se obișnuiesc până la urmă cu orice, cu viața, cu moartea, cu fericirea, cu nefericirea…. Avem nevoie doar de timp.

– Dar timpul nu pare niciodată suficient.

– Daca mă întrebi pe mine, avem prea mult timp. Dacă am trăi doar un an, am învăța în anul acela tot ce nu învățăm acum într-o viață.

– Un singur an?

– Da, ai avea la dispoziție 365 de zile de viață. Cum le-ai folosi?

– Nu știu. Dar probabil aș învăța să iubesc frigul…

– Vezi!

– Dar cum ai putea să te mulțumești doar cu atât?

– Pentru că dacă toți am trăi un singur an, ai știi ca doar atât e o viață de om. E doar o chestie de percepție și așteptări.

Ar fi vrut să-i mai spună ceva dar ultimul lemn începuse să ardă și știa că focul se va stinge curând. Vor rămâne doar ei doi cu luna, stelele și ruinele din jurul lor, nimic altceva care să le distragă atenția. Parcă nu mai era nici atât de frig.

Gândul îi pătrunsese adânc în minte. Se simțea vulnerabil. Nu și-a imaginat niciodată că un simplu gând poate ajunge atât de departe. Avea uneori impresia că i-a părăsit creierul și i se plimbă prin tot trupul, pe sub piele, ca un parazit. La final se oprea în jurul inimii și își lăsa toată greutatea pe inima lui flamândă de ceva mai mult. Gândul îl părăsea, uneori, pe neobservate și atunci îl aștepta cuminte, tremurând într-un colț al camerei, pentru că știa că se va întoarce din nou și din nou. Era gândul lui și oricât s-ar fi plimbat pe la alți oameni, se va întoarce tot la el. De ce trebuia să fie părintele unui gând așa nenorocit? se întreba uneori. Dar nu mai avea nici măcar chef să-și pună întrebări, să filozofeze în sinea lui cum făcea pe vremuri. Filozofia e pentru oameni ce încă-și mai trăiesc viața. El nu mai este om, el e doar un corp ce hrănește un gând urât.

Imagine DeviantArt

Un grup de oameni priveau tabloul tânărului pictor. Florile de câmp erau pictate în culori atât de vivide încât mirosul lor părea să fi pătruns din imaginația tânărului, prin pânza picturii, până la nările privitorilor îmbătați de frumos.

Mi-am zis din nou că nimic nu e mai frumos decât arta în lumea aceasta. Iar arta lui nu era evadare din realitate, ci o pătrundere totală în aceasta, în realitatea pe care, orbiți de tot felul de nimicuri, o refuzăm cu înverșunare.

Mi-am înclinat ușor capul în sus și am lăsat soarele de primăvară să-mi încingă obrajii fericiți.

Căutase cu disperare echilibrul

mai întâi în exterior

iar mai târziu în interiorul său.

Abia în singurătatea

infinit mai dureroasă

decât și-a imaginat vreodată

a înțeles

cât de mult se învățase

să trăiască în dezechilibru.

Picioarele refuzau să i se încălzească după drumul de patruzeci de minute străbătut pe jos prin zăpadă. Și-ar fi dorit să facă un duș fierbinte însă nu-i venea nici să se ridice din pat și să-și dezbrace trupul slab. Un frison rece îi străbătu spatele la acest gând.

Își privi ceasul de la mână. În câteva minute avea să ajungă și ea acasă. Avea să-i aducă atunci o cană de cafea fierbinte cu miere, cum îi plăcea să o bea încă din adolescență. Ea era plină de viață și nu simțea frigul la fel ca el. Mâinile îi erau mereu fierbinți. Își trase plapuma mai aproape de bărbie în timp ce se gândea la toate acestea, astfel încât îl luase prin surprindere mirosul de cafea din realitate și pașii ei înceți dar hotărâți. Se ridică în șezut și îi zâmbea naiv femeii care chicotea fericită, ca de fiecare dată când îl găsea în poziția aceea vulnerabilă, așteptând-o.

-Mai sunt doar două săptămâni până la primăvară. I-a spus în loc de salut.

-Mi-aș dori să fiu ca tine. Tu ai primăvara înăuntrul tău, așa că nu trebuie să aștepți niciodată după ea.

Tânăra a oftat scurt. Și-ar fi dorit să fie cu adevărat așa cum o vedea el. L-a privit sorbind din cafeaua pregătită cu grijă de mâinile ei învățate și în suflet începeau să-i crească flori de cireș.

Frica se lipea de pielea lui înfrigurată cu o insistență dureroasă. Se spăla insistent pe mâini cu săpun, își cumpărase chiar și o perie ce-i amintea de cea pe care mama lui o folosea când spăla aplecată covoarele și apa murdară ieșea din nou și din nou din covor, până aveai impresia ca nu v-a mai rămâne nimic din el, că întregul covor era doar un strat gros de murdărie pe care un pictor talentat reușise să picteze modelele acelea fantastice, atât de simetrice. Propriul lui trup îi semăna acum cu acele covoare îmbibate de murdărie ce-i bântuiseră copilăria și-i chinuiseră mâinile mamei lui.

Frica îi pătrunsese prin piele și-i rodea organele și intestinele cu o plăcere canibală. Nu-l durea. Ar fi vrut să-l doară, atunci măcar ar fi putut să zbiere ‘Mă doare, faceți ceva cu mine!’. Ar fi putut chiar să moară fără să-i poată reproșa nimeni nimic. Ce să-i faci dacă l-a durut? E mai bine așa. Dar nu-l durea și nici nu avea să moară. Avea să învețe să trăiască așa, cu frica în el, până bătrânețea se va îndura în sfârșit de el. Sau poate altcineva…

Imagine: DeviantArt

Viața uneori nu are sens
chiar dacă nimic nu e la întâmplare

Dacă ne-am metamorfoza
la fiecare lună plină
într-o altă vârstă,
în această dezordine a vieții noastre
oare am înțelege în sfârșit
cine suntem?

Se dă un război în mine
între calmul cultivat cu grijă
de ani lumină
și sângele ce fierbe topind 
cu încăpățânare tot ce nu e ca el.
Sânge cu gust de evadare și revoltă…

Dacă am renunța noi toți la numele noastre
în noaptea acesta
oare cine am fi?