Frica se lipea de pielea lui înfrigurată cu o insistență dureroasă. Se spăla insistent pe mâini cu săpun, își cumpărase chiar și o perie ce-i amintea de cea pe care mama lui o folosea când spăla aplecată covoarele și apa murdară ieșea din nou și din nou din covor, până aveai impresia ca nu v-a mai rămâne nimic din el, că întregul covor era doar un strat gros de murdărie pe care un pictor talentat reușise să picteze modelele acelea fantastice, atât de simetrice. Propriul lui trup îi semăna acum cu acele covoare îmbibate de murdărie ce-i bântuiseră copilăria și-i chinuiseră mâinile mamei lui.

Frica îi pătrunsese prin piele și-i rodea organele și intestinele cu o plăcere canibală. Nu-l durea. Ar fi vrut să-l doară, atunci măcar ar fi putut să zbiere ‘Mă doare, faceți ceva cu mine!’. Ar fi putut chiar să moară fără să-i poată reproșa nimeni nimic. Ce să-i faci dacă l-a durut? E mai bine așa. Dar nu-l durea și nici nu avea să moară. Avea să învețe să trăiască așa, cu frica în el, până bătrânețea se va îndura în sfârșit de el. Sau poate altcineva…

Imagine: DeviantArt