Era lună plină în noaptea aceea. De atât era sigură. În rest, își amintea de privirea lui fierbinte. Îi străluceau ochii în lumina focului de tabără și verdele pupilei căpătase ceva magic.

– Aș putea să ramân aici pentru totdeauna, între aceste ruine, i-a spus el.

– E prea frig pentru mine.

– Te obișnuiești, oamenii se obișnuiesc până la urmă cu orice, cu viața, cu moartea, cu fericirea, cu nefericirea…. Avem nevoie doar de timp.

– Dar timpul nu pare niciodată suficient.

– Daca mă întrebi pe mine, avem prea mult timp. Dacă am trăi doar un an, am învăța în anul acela tot ce nu învățăm acum într-o viață.

– Un singur an?

– Da, ai avea la dispoziție 365 de zile de viață. Cum le-ai folosi?

– Nu știu. Dar probabil aș învăța să iubesc frigul…

– Vezi!

– Dar cum ai putea să te mulțumești doar cu atât?

– Pentru că dacă toți am trăi un singur an, ai știi ca doar atât e o viață de om. E doar o chestie de percepție și așteptări.

Ar fi vrut să-i mai spună ceva dar ultimul lemn începuse să ardă și știa că focul se va stinge curând. Vor rămâne doar ei doi cu luna, stelele și ruinele din jurul lor, nimic altceva care să le distragă atenția. Parcă nu mai era nici atât de frig.