Cafeneaua din colţul străzii era locul perfect pentru întâlnirile matinale dintre studenţi. Ştia că acolo îl poate privi liniştită, fără ca gestul ei să pară straniu, pe băiatul cu ochii verzi. Ar fi vrut să se aşeze la masa lui, de multe ori se imagina făcând asta şi palmele căzute pe masa de lemn începeau să-i transpire sau chiar să-i tremure. Nu era o fire timidă. Era însă ceva dinăuntrul ei ce voia să o oprească cu tot dinadinsul să facă pasul imaginat. Era sigură că e cu cel puţin un an mai mare ca ea după relaxarea din gesturile lui şi singurătatea ce şi-o asuma atât de natural încât ai fi crezut că nu era decât o prelungire a sentimentului de singurătate lăsat în urmă de oameni la fel ca nişte mucuri de ţigară care nu le mai sunt de folos. Cei ce frecventau cafeneaua aveau mereu un aer solitar, observase aceasta încă de prima dată.

    ‘O materializare a singurătăţii din aer? Gândurile mele sunt tot mai absurde de câte ori îl privesc’, şi-a spus ea. A încercat să ghicească titlul cărţii în care băiatul era aşa de afundat însă distanţa dintre ei era prea mare. Uneori îndrăznea să se aşeze mai aproape de el, în special când reuşea să-şi convingă vreo colegă să vină cu ea acolo. Colegele ei însă prefereau locurile mai moderne şi nu înţelegeau fascinaţia ei pentru vechea cafenea.

    ‘E un loc pentru rătăciţi’, i-a spus una dintre prietenele ei. Şi i-a dat dreptate.

Imagine DeviantArt

Singurătatea e o pastilă verde, cu aromă de mentă şi încă ceva ce rămâne neidentificat. Singurătatea e o pastilă ce nu o vede nimeni pentru că stă ascunsă la fundul buzunarelor, la fundul genţilor, în talpa ghetelor, în tivul mânecilor şi a rochilor şi cine mai ştie pe unde. Cert e ca o avem mereu la noi. Uneori se ascunde în părul lung al femeilor şi le da acestora dureri de cap ce nu vor să treacă nicicum.
Singurătatea e dureroasă pentru că lumea nu o bagă niciodată de seamă la timp.

Ne uităm urât unul la altul
ignorând senzaţia apăsătoare de vinovăţie
ce ne roade în interior
cu perseverenţa celui mai ambiţios om din lume

Ambiţia e cea care-mi lipseşte
sau cel puţin aşa obişnuiau să-mi zică părinţii
când le era prea teamă de tristeţea
ce mă scufunda încet în abisul unui gând
întunecat

Te las să câştigi atunci
amintindu-mi lipsa de ambiţie
ce mă caracteriza iremediabil
Îţi spun
“ai dreptate”
și mă priveşti cu satisfacţie
pentru o secundă
înainte să ni se prăbuşească
Universurile

Plimbările mele matinale seamănă mai degrabă cu nişte rătăciri. Oricine ar decide să-şi piardă vremea urmărindu-mă ar ajunge cu siguranţă la această concluzie. Mă învârt de multe ori în cerc, mă trezesc privind în gol, câteodată mă opresc fără să-mi dau seama. Oamenii din jurul meu par tot mai teleghidaţi, tot mai absenţi din propria lor viaţă. Oare e mai bine să fii rătăcit sau absent? mă întreb uneori.
Citesc câteodată texte triste şi mă regăsesc profund în ele, alteori citesc cărţi optimiste şi mă regăsesc la fel de mult şi-n acestea. E la fel şi când ascult muzică. Noi oamenii suntem ființe duale şi suntem diferiţi de la o zi la alta.

Create your own website, free on WordPress.com.Create your own website.
Start free