Cafeneaua din colţul străzii era locul perfect pentru întâlnirile matinale dintre studenţi. Ştia că acolo îl poate privi liniştită, fără ca gestul ei să pară straniu, pe băiatul cu ochii verzi. Ar fi vrut să se aşeze la masa lui, de multe ori se imagina făcând asta şi palmele căzute pe masa de lemn începeau să-i transpire sau chiar să-i tremure. Nu era o fire timidă. Era însă ceva dinăuntrul ei ce voia să o oprească cu tot dinadinsul să facă pasul imaginat. Era sigură că e cu cel puţin un an mai mare ca ea după relaxarea din gesturile lui şi singurătatea ce şi-o asuma atât de natural încât ai fi crezut că nu era decât o prelungire a sentimentului de singurătate lăsat în urmă de oameni la fel ca nişte mucuri de ţigară care nu le mai sunt de folos. Cei ce frecventau cafeneaua aveau mereu un aer solitar, observase aceasta încă de prima dată.

    ‘O materializare a singurătăţii din aer? Gândurile mele sunt tot mai absurde de câte ori îl privesc’, şi-a spus ea. A încercat să ghicească titlul cărţii în care băiatul era aşa de afundat însă distanţa dintre ei era prea mare. Uneori îndrăznea să se aşeze mai aproape de el, în special când reuşea să-şi convingă vreo colegă să vină cu ea acolo. Colegele ei însă prefereau locurile mai moderne şi nu înţelegeau fascinaţia ei pentru vechea cafenea.

    ‘E un loc pentru rătăciţi’, i-a spus una dintre prietenele ei. Şi i-a dat dreptate.

Imagine DeviantArt